Am avut inspirația să citesc Memoriile Anniei Bentoiu înaintea acestui ultim volum al Cronicii. Amândouă operele descriu perioada anilor 40-55 în care s-au instalat comuniștii în țara noastră. Diferențele și asemănările dintre relatările lor au trezit în mine adevărate pasiuni de istoric amator. Chiar am interogat câteva babe de pe la noi care au fost cu D.O. pe buletin sau deportate în acea perioadă și relatările lor m-au dus înapoi în timp.

Dacă în primele două volume mi s-a părut un scriitor obiectiv - având în vedere perioada în care a scris Cronica - în acest ultim volum Petru Dumitriu m-a cam deranjat cu derapajele „marxist-materialiste”. Nu fac un caz de acest lucru, având în vedere circumstanțele. Să mai spunem că avea 26 de ani când a început romanul iar unele afinități comuniste poate erau sincere atunci, chiar dacă mai târziu s-a dezis.

M-am temut că limbajul Cronicii va fi unul arhaic, bătrânesc. Nicidecum. Petru Dumitriu este un scriitor talentat cu o scriitură vie și un vocabular bogat.

Cronică de familie este în topul cărților mele preferate românești, alături de Cel mai iubit dintre pământeni, Ion, Moromeții și alte opere clasice românești. Sper să nu-mi poarte nimeni pică dacă așez această Cronică alături de Forsyte Saga și Casa Buddenbrook. Cu adevărat merită. ( )